marți

Concert

M-am simţit, incredibil de învinsă... tot ceea ce spuneam eu, făceam eu (până şi ce anume mi-am pus în păr) nu era inculs în folosul "bunului mers al concertului"... aşa că am tăcut şi-am hotărât să merg înainte până se termină... (Doamne, ce-mi venea să plec atunci pe loc, acasă... şi aveam suficient de multe motive să o fac). M-am tot rugat în gând să pot să tac... singura satisfacţie de la acest concert, am avut-o la două dintre piese (când mi-am dat seama că, poate s-a meritat să rabd câte şi nu mai ştiu câte) la care l-am simţit pe Dumnezeu prezent... în rest, se auzea îngâmfarea cum strigă. Aplauze? Pentru cine? De ce? Am reuşit să fiu şi eu un actor dedicat publicului ce se afla în faţa mea. Fericită? Nu. Greşeala mea că am aplaudat şi eu.

Încă două lucruri bune care mi s-au întâmplat au fost:

1. Am fost împreună cu Betty, Tavi, Şânella' şi restul clujenilor tru'... nu cei feic' it'... (şi-aici mă refer strict la două persoane de sex feminin).

2. Mi-am dat seama de ordinea adevărată a priorităţilor pe care ar trebui să le am de-acum.

A... bai' dă' uei'... demisionez cu zâmbet, din cor.

Punct.

Trăiască PROSTIA!

clikum'
pă' video, before you rid'...
(numele, Daniela... pură coincidenţă)
:))


Doi în stânga,

doi în dreapta,
doi-napoi,
c-aşa-i hora...
pă' la noi.
(pă' la Bucureşti).

Tot ţăranu' cântă asta... şi e fericit.
Cel puţin pare.

La ce-nţelepciune?
Dacă şi-nţelepţii mor...

Paşi spre infinit?
Nu-i de noi...

şi iar...
doi în stânga,
doi-napoi...

Faceţi loc să intre:
PROSTIA!

(P.s. Păcat că nu rimizează')


Advienne que pourra

Advienne que pourra.
(Întâmplă-se ce s-o întâmpla.)

Mulţi îşi trăiesc vieţurile'
(considerând că ar avea mai multe)

după acest "dicton", amintit mai sus.

Nu reuşesc să înţeleg acest stil de viaţă (deşi aş vrea),
având în vedere faptul că trebuie să existe
cel puţin un motiv
pentru tot ceea ce facem legat de viaţă.
Stau adesea ş
i mă-ntreb... tot întrebându-mă:
Poţi să iubeşti fără motiv?

sâmbătă

Primăvară dulce precum o lămâie...



A veniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit...
şi când să spun primăvara, mă uit pe geam şi văd că ninge.
Nu ştiu dacă să mă bucur sau să
plâng...
sau să le fac pe-amândouă deo
dată...
tot ceea ce cred
eu că aş putea face este să accept realitatea.





Ninge, primăvara... deşi nu e iarnă.
Aş putea spune că primăvara,
ar putea fi furioasă pe iarnă...
de ce ar vrea ea să se întindă şi peste ea?
Nu i-a ajuns timpul ei?
Cumplit.
Se-aud din ce în ce mai puţine păsări cântând...
pomii nu mai înfloresc...
soarele se tot ascunde...
e frig.
Abia am aşteptat să vină primăvara...
iar acum, ea, se-ascunde...
sau, e ascunsă involuntar de către iarnă.
De ce?
Azi pot asemăna primăvara cu ceva dulce,
precum o lămâie.