duminică

Podul infinitului

Proza de care nu mă satur...

“Nu-i singura ! Nu-i singura pe lume. Nu-i singura a lor. Se întâlnesc zilnic şi discuţiile
decurg aproape la fel. El e curajosul, puternicul, hotărâtul şi atotvăzătorul. Ea e femeie!
El: Am să construiesc un pod care să înconjoare lumea.
Gândul lui: Nu. Am să construiesc o lume.
Ea: Ar fi bine să ne construim propria noastră viaţă.
Gândul ei: Dacă fiecare ne-am strădui să ne construim viaţa frumos şi sincer ar fi, poate, pe pământ fericire.
El: Podul meu va avea dimensiunile infinitului şi forţa gândului.
Ea: Pentru asta trebuie să avem forţa omului. Vise.
Gândul ei: Dacă forţa omului ar avea dimensiunile forţei gândului.
El: Vise care pot fi realitaţi. Uite! Omul a inventat cele mai nebănuite minuni. A descoperit cele mai ascunse adevăruri ...
Ea: Dar nu a putut distruge minciuna.
Gândul ei: Oare în visul lui de a construi podul fericirii există minciună? Poate. În măsura în care visul acesta este doar al lui.
Ea: Minciuna neputinţei. Eu vreau să visez în limitele adevărului.
El: Eşti o prozaică penibilă.
Gândul lui: Poate poezia vieţii este prozaică. Atunci când prozaicul îl confund cu realul.
Ea: Sunt plină de poezie. Chiar tu mi-ai spus-o. Şi nu uita, uneori cu reproş.
Gândul lui: Mi-aduc aminte. Cândva i-am spus asta. Dar atunci visa prea mult şi totul în lume însemna pentru ea poezie.
Ea: Nu mi-am pierdut poezia. Viaţa are în ea poezie. Dar poezia nu se confundă cu visul tău.
Gândul lui: Visul meu. Visul meu nu-i altul decât visul tuturor. Dar eu sau şi visez.
El: Poate ar trebui să visez la un pod. Un pod obişnuit. Un pod de piatră care să traverseze o apă. O apă obişnită ! Dar eu nu vreau numai atât. Vreau ca podul meu să fie podul infinitului.
Gândul lui: Nu mă pot mulţumi cu un pod. Oamenii pot mai mult. Şi eu am să pot. Podul meu va traversa spaţiul cosmic.
Ea: Omul are limite. Forţa lui are margini. Poate cândva, omul va putea face acel pod de care vorbeşti. Dar nu acum. Şi nu tu. Nu de unul singur.
El: Dacă omul a plecat în Cosmos eu pot face podul fericirii.
Ea: Îngrozitor, ce ploaie a început.
El: Să închid uşa?
Ea: Sigur. Cred că aşa a fost închipuit potopul lui Noe.
El: Plouă cu piatră. Fulgeră. Am să trag jaluzelele. Mă orbeşte lumina fulgerelor.
Gândul lui: Două lucruri mă înfricoşează în viaţă : cutremurul şi fulgerul. Mi s-a părut că forţa omului s-a oprit aici. Am văzut în mine pământul sfărâmat de cutremure şi cerul spintecat de lumina nemiloasă a fulgerului.
Ea: De ce nu mai spui nimic?
Gândul lui: Şi m-am oprit aici. N-am mai putut colinda. Am rămas în faţa forţei în muţenia tristă a neputinţei. Şi în faţa necunoscutului împietrit. Eu, care vroiam să aduc fericirea. Să pun infinitului margini şi tuturor misterelor cununa cunoaşterii. Eu care am smuls materiei secretul şi am trimis prieteni de pe pământ aştrilor. Mi-am legat gândul de viaţa stelelor şi fiinţa de existenţă. Am cucerit surâsul cifrelor şi am oferit puteri miraculoase maşinilor. Am mers pe pământul de sticlă şi am dat sângele meu vieţii. Mă tem. Mă tem de forţa neîntrecută a cutremurelor şi de lumina orbitoare a fulgerelor.
Ea: Ţi-e frică?
El: Ţi-e nu ţi-e frică decât de dragoste.
Ea: ...
Gândul ei: Aşa e. Mi-e frică de iubire. Mi-e frică de tot ce nu ţine de mâinile şi de putinţa mea. Dar nu ştiu de ce, de fulger nu mă tem. Poate pentrucă ştiu că nimic nu-i mai puternic decât omul. Şi totul cu timpul omul va putea cunoaşte.
Gândul lui: Oricât de mari sunt visele mele, mă tem de cutremur şi de fulger. Mă tem că nu oamenii secolului meu le vor putea supune. Tot aşa cum mă tem că eu nu voi putea trece podul fericirii peste întreg pământul, peste braţele aştrilor. Pentru că totuşi sunt prozaic. Ştiu. Dar chiar dacă mi-e frică de cutremure şi fulgere, podul fericirii îl pot începe.
El: Vrei să începem să construim podul fericirii?
Ea: Cred că noi am început să-l construim.
El: Ha, ha, ha ...
Ea: De ce râzi?
El: Că nu-mi mai e frică.
Ea: De ce nu-ţi mai e frică?
El: De cutremure şi fulgere.
Ea: Dar ţi-a fost frică?
El: Da. Când nu eram cu tine.
Ea: Dar întotdeauna ai fost cu mine.
El: Îţi jur că nu-mi dădeam seama.”

Silvia Nicolau Cinca
-Podul infinitului-

Copilării...




Erai omul de care credeam că m-am "îndrăgostit". N-aveam nimic în comun.
Mi-ai spus că nu-ţi plac primăverile... nici verile, nici toamna. Nu am vrut să te-nţeleg... mă făceam mică. Toate gândurile, îmi erau îngheţate... doar inima mai trăia în mine pe-atunci. Bătea cu putere iarna... prin preajma ta. Obrajii mi se înroşeau de fiecare dată când treceam pe lângă tine. Ai tăi... erau mereu la fel. Albi. De fapt, erai mereu la fel, neschimbător... şi poate de asta te-am îndrăgit atunci. De câte ori priveam în negrul ochilor tăi, te vedeam acelaşi. Tu nu te plângeai niciodată de nimic. Aveai acelaşi zâmbet de om mulţumit mereu. De-ai şti, de câte ori am încercat să te imit...
Erai omul perfect pentru mine. Credeam că iubesc. Ţi-am şi spus-o. Tu doar ai zâmbit, ca de obicei. Cred că nici dacă-ţi spuneam că am crescut în Laponia, nu mă puteai iubi. Nu vroiam să văd pe-atunci că tu nu ai inimă... că tu dispari primăvara... că tu nu vei simţi niciodată ceea ce pot eu simti...
Te iubeam doar pentru ceea ce îmi imaginam eu că poţi fi.
Te iubeam? Copilării...

Nici acum nu ştiu ce înseamnă iubirea.

Te mai construiesc uneori iarna, când mi-e dor... dar nu mai eşti acelaşi... iar eu, am învăţat să râd.
Mă întreb cum de te-am putut "iubi" atunci... şi cum de nu-ţi vedeam mâna de mătură, nasul de morcov, ochii şi nasturii (de la cămaşa transparentă) din pietre?
Mi-aduc aminte că-ntr-o noapte de iarnă, ţi-am căutat inima.
Credeam că ai una. Una îngheţată. Nu o aveai nici măcar pe aceea...
Nu te-am mai construit de-atunci. Ai rămas doar o amintire.

Acum, doar râd... şi mă întreb, cum am putut să cred atunci că pot iubi un om?
Un om de zăpadă.

miercuri

Important.

Am citit de curând, ceva ce mi-a plăcut enorm.


:)





vineri

Un joc nou.


Un joc nou.

De-a mă ascunselea. Deranjant titlu... dar ce mai contează, oricum, azi mă voi juca singură.

M-ascund şi-apoi mă caut... m-ascund, mă caut...
Când mă voi găsi, pe de-a-ntregul, promit să vă-nvăţ şi pe voi (de veţi dori) jocul.
Revin.
Am plecat să mă găsesc pe de-a-ntregul...


¤Punctele de la sfârşitul frazei, visează să devină punct.